Considerat drept „personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale, sinonim al specificului naţional“, Mihai Eminescu este statornic evocat de Mircea Eliade în eseurile sale, dar şi în proza fantastică. În preajma aniversării a 161 de ani de la naşterea poetului, dl Geo Vasile ne propune o interesantă analiză a prozei lui Mircea Eliade în cheie eminesciană, la rubrica „Lecturi particulare“. (...)

Statornic evocat de Mircea Eliade în eseurile sale, dar şi în proza fantastică, Mihai Eminescu este considerat drept personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale, sinonim al specificului naţional. Se poate atribui prozatorului Eliade o adevărată obsesie eminesciană ce va să fie revelată în replicile sale narative la marile texte poetice şi la avatarurile din unele fragmente epice. Romanul „Domnişoara Christina“, recitit în viziunea eminesciană a protagonistului Hyperion din „Luceafărul“, materializează iubirea dintre două fiinţe substanţial diferite, una din ele fiind un muritor de rând, cealaltă, deja defunctă şi prin urmare străină de tărâmul nostru. Sursa imaginară a celor două opere este una şi aceeaşi: credinţa populară românească şi nu numai în fantasmele din lumea de dincolo care se întorc sub cele mai felurite înfăţişări şi cu scopuri nu întotdeauna benefice. Fapt e că Domnişoara Christina se întrupează într-o variantă de semn opus în comparaţie cu protagonistul eminescian. Ea nu are de-a face cu prototipul schopenhauerian al sorţii geniului, alias Hyperion: nefericit pe pământ, el nu poate ferici pe nimeni; deşi are o percepţie obiectivă a lumii, se află înafara oricărei relaţii cu ea. În romanul lui Mircea Eliade (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986), fiinţa dotată cu aura nemuririi, dar care râvneşte iubirea unui muritor de rând, adică la condiţia pământeană a acestuia, este o femeie; cel care nu reuşeşte însă să-şi recunoască pro