Anticomunismul retoric
Un excelent articol al lui Ion Vianu, intitulat Eşecul dureros al anticomunismului, publică „Revista 22” în numărul din 4 ianuarie 2011. Recenta anchetă din care rezultă că regimul comunist este regretat de 61% din populaţie îl provoacă pe autor la o analiză a modului în care societatea românească postrevoluţionară s-a raportat la comunism, până la momentul prezent, când „anticomunismul, în acelaşi timp culpabilizant şi ineficace, a ajuns să semene cu ce a fost odată «greaua moştenire lăsată de burghezie», sloganul de la începutul dictaturii comuniste, folosit pe atunci de câte ori lucrurile nu mergeau. Mutatis mutandis, dacă ceva nu merge în România de azi, nu există decât un singur pretext major: persistenţa «structurilor comunisto-securiste». Aşa o fi, dar este clar că oamenii s-au săturat de constatări şi ar vrea acţiuni. Ei nu mai cred că eliminarea câtorva vechi ofiţeri sau activişti ar duce automat la reorganizarea statului. Ceea ce este prea des repetat îşi pierde din valoare. Iar acţiunile, câte au fost, nu au putut asigura, ba chiar au accelerat descompunerea statului, adică decăderea şcolii, a îngrijirii medicale, a transporturilor, a culegerii impozitelor. Prin urmare, «anticomunismul» o fi el istoric justificat, dar nu-şi atinge scopul propus.”
Autorul identifică nu doar o vină a politicienilor, ci şi una a intelectualilor: „Dacă am fi fost mai insistenţi în apărarea drepturilor omului, dacă am fi demonstrat cu mai multă consecvenţă că gândirea şi modul de existenţă totalitar de orice sens îl deformează pe om şi se opune constituirii unei societăţi pur şi simplu civilizate, atunci, noi cei care scriem, care avem pretenţia să influenţăm mentalitatea publică am fi avut mai mult succes. Dar prea des am fost implicaţi în politicianism.// (…) Un «intelectual angajat» nu este un om de partid; nu este un ins care dă
