Cu douăzeci de ani în urmă lua fiinţă la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. O iniţiativă care se impunea întrun context nu tocmai favorabil pentru mai nimic. Totul părea tulbure, incert.

Pînă cînd şi democraţia recent instaurată devenea dintr-una aşteptată într-una „originală”. Însă lucrurile trebuiau să intre într-o normalitate. Şi una dintre căile ce duceau spre aceasta era şi consacrarea unui brand naţional care să se impună nu neapărat în acele zile, că nu era cum, ci cu timpul.

Primul pas a fost făcut cu stîngul, în sensul că, imediat după 1990, la Ipoteşti a sosit Petru Creţia, care a schimbat menirea locului, aceea de Casă Memorială dedicată lui Mihai Eminescu în cea de instituţie de cercetare cu adevărat a vieţii şi operei poetului, luînd astfel fiinţă Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, devenit apoi Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”. Laurenţiu Ulici, încîntat de ideea înfiinţării a unui premiu naţional pentru poezie, care nu putea fi numit altfel decît „Mihai Eminescu”, a decis ca preşedintele juriului naţional de acordare a premiului să fie Petru Creţia, care aproape că-şi mutase domiciliul la Ipoteşti. Deşi chestiunea se cunoaşte, merită să o reamintesc aici, pentru că înfiinţarea premiului a fost la un pas de a nu mai fi posibilă, prin decizia preşedintelui astfel ales de a nu mai participa la jurizare şi la validarea primului laureat, deşi toate diligenţele fuseseră făcute, iar laureatul era deja prezent la Ipoteşti, urmînd să i se înmîneze premiul în biserica din cadrul complexului memorial. Nici atunci, nici astăzi, deşi Valentin Coşereanu, directorul de atunci al instituţiei ipoteştene, a ştiut de ce a abandonat intempestiv Petru Creţia ideea şi susţinerea acestui premiu, nu ştiu să dau o explicaţie care să scuze jena creată atunci. Însă, inspirat, Laurenţiu Ulici