În oralitatea popular-familiară, gradul maxim al intensităţii, corespunzând în general unei evaluă ri subiective – afective, emoţionale –, e foarte bine reprezentat.
Gramaticile noastre fac loc de obicei – în capitolele despre gradaţie şi comparaţie – exprimării nongramaticalizate a superlativului: prin intonaţie şi lungiri de sunete (urââââât!), prin simplă repetiţie (urât-urât!) sau prin construcţii sintactice speciale, bazate pe substantivizare (o urâţenie de...), substantivizare şi repetare prin genitiv (urâţenia urâţeniilor), combinarea cu un adverb expresiv provenit din substantiv (urât foc), cu diferite adverbe sau locuţiuni adverbiale de intensitate (urât din cale-afară), cu propoziţia consecutivă (urât de nu se mai poate!) etc.
Din aceeaşi categorie de mijloace stilistice face parte sintagma, lexicalizată prin uz, cel mai cel (cu femininul cea mai cea): „Nu e uşor să fii cel mai cel!” (stirileprotv.ro), „Nunta cea mai cea!” (observator. a1.ro). Formula circulă destul de mult în ultima vreme, inclusiv (cum se vede din exemplele de mai sus) în mass-media. Nu e greu de înţeles modul său de formare: mai întâi, s-au repetat în mod identic, într-un soi de pleonasm glumeţ (de fapt, prin amplificare retorică), mărcile de superlativ relativ (cel mai cel mai), în absenţa unui calificativ anume; apoi, structura a fost simplificată prin căderea ultimului element (mai). Se foloseşte, de altfel, ceva mai rar, şi formula repetitivă completă: „greu de crezut ca unul de al lor va mai fi cel mai cel mai” (libertatea.ro). Construcţia rezultată are efect comic prin surpriza pe care o produce faptul că, în contextul unui superlativ („cel mai bun”), nu apare un adjectiv calificativ oarecare, ci simplul (şi tautologicul) cel. Formula superlativă (cu funcţie hiperbolică, pentru că e un superlativ al superlativului!) este echivalentul gramatical al unui
