Cel care este considerat drept poetul naţional al românilor şi-a câştigat, o lungă perioadă, existenţa ca jurnalist la o publicaţie conservatoare din România.

După monografia „Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932 - prima ediţie) de George Călinescu, se părea că despre marele nostru poet nu mai e nimic de spus. Şi totuşi, ulterior, au mai apărut evocări care l-au înfăţişat pe Eminescu în diferite ipostaze ce-l relevă puternic pe omul Eminescu. Între ele, şi minunata carte de memorii scrisă de Ion Russu Şirianu, fost redactor la „Tribuna" din etapa Sibiu, iar apoi redactor-şef al „Tribunei" Aradului. Amintirile lui Ion Russu Şirianu au fost consemnate de fiul său, Vintilă Russu Şirianu, şi adunate într-o carte intitulată „Vinurile lor...", apărută cu vreo 30 de ani în urmă într-un tiraj „de familie".

În conţinutul ei sunt fapte şi întâmplări deosebit de interesante inspirate din viaţa lui Eminescu, Panait Istrati, Constantin Brâncuşi (opt ani a stat lângă marele sculptor), Octavian Goga, George Coşbuc etc. Vintilă Russu Şirianu era, la rândul său, un ziarist de linia întâi, directorul ziarului ,,Flacăra" din epocă, devenind apoi secretar, un timp, al lui Octavian Goga.

Un om generos

Între memoriile tatălui său, el evocă multe scene din redacţia ,,Timpul" a anului 1882. A doua zi după ce a bătut pe jos, timp de două luni, drumul din Ardeal la Bucureşti şi a ajuns la casa unchiului său, Slavici, acesta l-a dus, împreună cu Eminescu, şi l-a instalat „practicant fără salar" la redacţia ziarului, unde trebuia să se ocupe de arhiva acestuia. Eminescu stătea în gazdă chiar la Slavici, unchiul lui Russu Şirianu, unde, în timp, l-a îndrăgit şi a avut grijă de tânărul care venise din Ardeal şi care abia ieşise din adolescenţă. O dovadă este şi faptul că în acel an era o iarnă grea şi cum tânărul dormea pe o ladă într-un spaţiu neîncălzit, Eminescu îi propuse,