Faţă de paginile autobiografice anterioare ale istoricului nonagenar, Un secol cu Neagu Djuvara (Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2010, 224 p.) vine cu avantajele dialogului. Conversaţia o poartă tînărul jurnalist George Rădulescu şi venerabilul istoric, punctînd astfel materia prin alegreţe, oralitate, spirit sintetic şi plasticitatea expresiei vorbite. Deja şi atît ar fi suficient pentru a transporta cititorul din zona paginii de istorie consacrate de construcţia cu note de subsol şi trimiteri erudite, care îşi are rostul său bine întemeiat în explorarea atentă a trecutului, dar care poate fi înlocuită cu bune cîştiguri atunci cînd vine vorba despre rememorare, amintire, reconstruirea din crîmpeie subiective a trecutului. Neagu Djuvara, de ascendenţa boierească a căruia s-a făcut mereu caz, se dovedeşte acum a fi fost copilul unei familii pîndite de greutăţi, învăţat de mic cu greul, dar beneficiind, în acelaşi timp, de o educaţie cu adevărat europeană. Cu asemenea premise cosmopolite, el nu a devenit, în timp, mai puţin patriot şi nici nu s-a putut feri, în anii dictaturilor interbelice româneşti, de influenţa lor substanţială. Deşi succinte, expeditive în formulări, rîndurile dedicate fascinaţiei ideilor şi mişcărilor de extremă dreaptă asupra boierimii deschid piste noi pentru a explica evoluţiile din societatea timpului. „…În majoritatea lor, foştii boieri au tins către Partidul Conservator…: este vorba despre un fenomen bizar – după ce s-a prăbuşit Partidul Conservator, după război, atunci cînd o parte din conservatori s-au compromis prin germanofilie... acest partid a fost înlocuit parţial. O parte din membrii săi s-au dus către Averescu – asta ca să nu se ducă la Brătieni – şi apoi, copiii de foşti mari boieri, Ghiculeşti, Cantacuzini, Sturdzeşti, au devenit legionari…“ pp. 55-56). Observarea acestei tendinţe valabile în a doua jumătate a anilor ’3