Încep prin a recunoaşte că titlul editorialului meu este inspirat de Andrei Pleşu, care a publicat, cu câteva săptămâni în urmă, un articol intitulat „Ce e voie şi ce nu e voie”. Nu însă spre a polemiza cu Pleşu (deşi scrisoarea deschisă pe care i-a adresat- o ulterior lui Ion Vianu mi-a dat oarece mâncărimi de limbă), scriu aceste rânduri.
Pur şi simplu chestiunea cu ce e voie şi ce nu e voie nu mă lasă să dorm de la o vreme încoace. Şi asta, fiindcă, după revoluţie, toată lumea crede că e voie orice. Iar despre ce nu e voie nu e voie să vorbeşti decât cu riscul să te trezeşti bănuit că nutreşti nostalgii după cenzura comunistă. Nu sunt un spirit relativist şi nu pun în cumpănă ce e voie cu ce nu e voie. Aş pleda mai degrabă pentru o abordare maniheistă a lucrurilor: nu există nici aşa, nici altminteri, există doar aşa sau altminteri. Umorul lui Caragiale e acela care mă face să-l citesc cu umor.
Navigând printre bloguri şi siteuri, am remarcat că polemica stârnită în jurul penalizării de către CNA a emisiunii Eugeniei Vodă cu Ion Cristoiu a determinat o cât se poate de (ne)sănătoasă condamnare – corum populi – a cenzurii. De orice fel şi în orice condiţii. Cât despre apărarea dreptului la liberă exprimare, mă aşteptam ca ea să fie la fel de fără apel. Placa tectonică de sub aceste reacţii indignate este convingerea că valoarea libertăţii, şi nu doar a cuvântului, constă în libertatea însăşi. Ar fi groaznic dacă ar fi aşa. Eminescu spunea, în sprijinul lui Maiorescu, că singurul naţionalism acceptabil este acela aflat în limitele adevărului. Singura libertate incontestabilă este aceea statornicită în limitele responsabilităţii. Dacă responsabilitate nu e, nici libertate nu e. Nu orice ne este îngăduit. În plan moral, nu ne este îngăduit să minţim. În plan legal, nu ne este îngăduit să furăm. Şi am numit delicte minore. Ce anume separă ce
