Trebuie să mărturisesc, de la bun început, că am o admiraţie pentru modul în care Ion Mureşan şi-a croit drumul în literatură. Publicînd numai două volume de poezie, Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993), poetul a devenit unul dintre cele mai importante nume ale poeziei contemporane.
Ion MUREŞAN, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 78 p.
Mi-a plăcut întotdeauna această atitudine a poeţilor care au avut curajul de a tăcea atunci cînd nu au mai avut nimic de spus, spre deosebire de scriitorii care se ambiţionează să publice o carte în fiecare an sau la doi ani, doar pentru a fi prezenţi în conştiinţa publicului cititor. Pe de altă parte, Ion Mureşan este cît se poate de prezent la festivalurile de poezie, la colocviile de literatură sau la dezbaterile despre literatura contemporană. Mi-a plăcut întotdeauna modul direct, imprudent chiar, de a spune lucrurilor pe nume, fără grijă pentru propria persoană sau pentru propria imagine. Îmi plac oamenii de acest tip, care sacrifică orice complezenţă atunci cînd într-o încăpere se strecoară ipocrizia. Aceste calităţi, dar mai ales cele două volume de poezie publicate în 1981 şi 1993 au făcut din Ion Mureşan un model al poeţilor din ultimul val, aşa cum demonstrează şi cooptarea sa în redacţia revistei Poesis Internaţional, publicaţie care îşi propune promovarea poeziei contemporane de pe cît mai multe meridiane.
Am găsit într-unul dintre interviurile mai vechi ale poetului un fragment care m-a cucerit şi în care cred că am găsit una dintre posibilele motivaţii pentru scrierea poemelor din recenta cartea Alcool, al treilea volum de poeme publicat de Ion Mureşan: „Generaţia ’80 era o formă de solidaritate mai degrabă. Eram împrăştiaţi în munci marginale, eram priviţi ca o ruşine a societăţii româneşti şi ca atare eram trimişi – ca să nu fim văzuţi că facem m
