La sfîrşit de an, am petrecut o zi întreagă răsfoind file vechi. Am citit rînduri pe care le-am scris de-a lungul timpului – unele publicate, altele nu – şi, nu de puţine ori, m-am mirat. Dar nu despre mirările mele în faţa propriilor producţii vreau să scriu acum, ci despre una dintre cele mai plăcute regăsiri. Un articol apărut în vechea Dilema, la începutul anului 2003, intitulat „Fratele nostru, Václav Havel“. Articolul începea aşa, marcînd prilejul cu care l-am scris: „Începînd cu ziua de 3 februarie, Václav Havel încetează să mai fie preşedintele Republicii Cehe. Se va retrage din politică, va scrie şi va medita la ceea ce s-a întîmplat cu el şi cu ţara lui în ultimii ani. A petrecut în fruntea statului 13 ani (3 ani ca preşedinte al Cehoslovaciei şi 10 ani ca preşedinte al Cehiei) şi a fost, cu adevărat, regele-filozof al epocii noastre.“ Reproduceam, mai departe, dintr-o conferinţă pe care Havel o susţinuse la New York City University cu vreo trei luni înainte, în ceea ce avea să fie ultima sa vizită ca şef de stat în America, un fragment care mă frapase despre experienţa sa în politica la vîrf. Îl redau aici, sub sentimente diferite de cele pe care le aveam în faţa acestor vorbe acum, iată!, opt ani, cînd am scris articolul: „Deşi ar fi fost de aşteptat ca această experienţă bogată să-mi dea din ce în ce mai multă încredere în mine, siguranţă şi ştaif, s-a întîmplat exact invers. În acest timp am devenit, în bună măsură, mai puţin sigur pe mine şi, în mare măsură, mai umil. Poate n-o să credeţi asta, dar pe zi ce trece simt din ce în ce mai mult că am trac, în fiecare zi mă tem tot mai mult că nu o să fiu la înălţimea funcţiei mele sau că o să dezonorez această funcţie. Mi-e din ce în ce mai greu să scriu discursuri şi, cînd le scriu, mi-e din ce în ce mai teamă că mă repet iarăşi şi iarăşi. Din ce în ce mai des, mi-e teamă că o să dezamăgesc teribil, c