…de fiecare data cand vine vorba despre Eminescu si despre ceea ce reprezinta el (sau nu) pentru romani, imi amintesc de un proverb Zen drag mie: “Pentru cel care nu stie, muntii sunt munti, arborii – arbori, si apele – ape. Pentru cel care stie cate ceva, muntii nu mai sunt munti, arborii nu mai sunt arbori, iar apele nu mai sunt ape. Iar pentru cel care stie, muntii redevin munti, arborii redevin arbori, si apele, ape.”
Asa si cu Eminescu. Exista o perioada in care il accepti neconditionat si fara sa te gandesti de ce si cum – pur si simplu pentru ca sa esti invatat de la scoala (Hegelian vorbind, asta ar fi faza “etica” – a familiei si traditiei). E vremea in care esti “eu“, stii ca esti “eu“, dar nu stii de ce si nut-i pui problema (la copii, perioada in care renunta la a se referi la sine la persoana a treia: “Gigel vrea sa faca pishu“, nu “eu vreau sa fac psihu“.) Vine apoi perioada revoltei, perioada uciderii tatalui (Freudian, daca preferati), perioada distrugerii idolilor, perioada in care gandirea se abstractizeaza (la Hegel), iar eu-l pune totul la indoiala, y compris pe sine insusi. Nici o autoritate nu mai rezista – nici la scara individuala, nici la scara istorica – acestei chestionari. Nimic nu mai e acceptat de-a gata, totul devine suspicios. Asta e faza la care Eminescu poate fi terfelit in fel si chip, poate fi contestat ca o figura a “canonului”, ca un cadavru viu, numai bun de defilat cu el prin manuale, la examenul de Bac si festivitati organizate “pe picior”, sa nu zicem ca n-am avut. Acum Eminescu e liber la scuipat, injurat si contestat. In raport cu acest Eminescu iti poti demonstra si poti demonsytra lumii intregi eliberarea ta de canoane, independenta spiritului, etc.
Majoritatea lumii, din pacate, ramane blocata la aceasta faza (intelegerea abstracta, i-ar fi zis Hegel, nivelul societatii civile). Faza la care eu-l nu mai e
