Debutul actoricesc al Christinei Aguilera nu trebuie tratat ca un film adevarat, ci ca un nou mediu de exprimare muzicala a artistei, caci, desi i-ar placea sa se compare cu celebrul "Cabaret" al lui Bob Fosse, filmul lui Steven Antin are destule note false. Trebuie sa iti si placa cat de cat interpreta ca sa nu sa te ascunzi sub scaun cand incepe sa cante.

Daca nu esti cel putin un vag admirator al Christinei Aguilera, rezisti greu si la bucatile muzicale, si la cele de "pe uscat". Solista s-a straduit, impreuna cu cohorta de cosmeticieni, hair stilisti, coregrafi, croitori, sfatuitori si cameriste sa arate cat mai diferit si mai sexy de la o clipa la alta. (Avem de-a face cu un film scump).

Cum nu are nici sex-appeal si nici vreun talent actoricesc iesit din comun, avand in schimb o voce foarte buna, multa ambitie si, ca sa fim rai (dar drepti!), si implanturi, Christina Aguilera are ghinionul de a fi condusa de un regizor mai interesat de momentele coregrafice si de cantitatea de paiete decat de poveste.

Linia de baza e intentionat simpla, fiind povestea clasica de succes: o tanara din Iowa, Ali, pleaca in Los Angeles pentru a face cariera si ajunge sa se remarce intr-un cabaret, luptand cu tenacitate sa o convinga pe patroana (Cher) ca e mult mai talentata ca dansatoare decat ca ospatarita.

In acelasi timp, Ali se imprieteneste cu un alt chelner si, din motive financiare, se muta la el, iar pana cand acesta (logodit in prima faza) ii va marturisi dragostea trec o mie de ani, rastimp in care lui Alice ii aluneca tricoul tot mai disperat de pe umar (la modul neglijent la care, vai, nici ea nu si-ar da seama).

Confruntat cu un scenariu care nu are nici macar ambitia de a pune niste fundite peste situatii-cliseu, spectatorul se vede nevoit sa-si mute expectatiile de pe desfasurarea actiunii exclusiv pe partea "fizica"