Ceauşescu a refuzat ca Transfăgărăşanul să-i poarte numele, povesteşte Nicolae Mazilu. Iniţial, "calea strategică" trebuia să fie drum forestier. Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU
1 /.
Când era mic, visa să se facă doctor. Soarta i-a rezervat însă o surpriză. Ocupaţia sa urma să fie una cu totul explozivă. În loc să vindece oameni a învăţat să dinamiteze tot felul de lucruri. A devenit genist. A primit cea dea doua distincţie a ţarii, decoraţie pe care i-a pus-o la piept chiar Ceauşescu.
Marea realizare profesională a vieţii sale e legată de construirea celui mai spectaculos drum din ţară: Transfăgărăşanul. La vară va împlini 84 de ani şi, deşi se sprijină în baston, e încă verde. Memoria nu l-a părăsit şi povesteşte, cui îl întreabă, amănunte din perioada ’70-’74, când a fost comandantul trupelor care au construit partea de nord a drumului ce leagă Ardealul de Muntenia.
E printre ultimii supravieţuitori ai celor care au coordonat uriaşul şantier. Îl cheamă Nicolae Mazilu şi e general de brigadă în retragere. Dar, de ar fi s-o ia de la capăt, tot medic ar vrea să se facă.
De la Cracii Doamnei la Lacul Bâlea
Când a ajuns pe şantierul deschis la poalele Făgăraşilor, în ianuarie 1970, colonelul Mazilu habar n-avea cât timp avea să stea acolo. Pesimiştii spuneau că lucrările vor dura chiar şi 20 de ani. Optimiştii sperau ca în zece ani să finalizeze faraonicul proiect comunist. Nimeni nu şi-a imaginat că Transfăgărăşanul avea să fie inaugurat după numai cinci ani.
"Eram comandantul Regimentului 52 Geniu Alba-Iulia şi primisem sarcina să coordonez trupele ce urmau să construiască cei 35 de kilometri dintre intersecţia Cracii Doamnei, de pe şoseaua Sibiu -Făgăraş, şi Lacul Bâlea. Am avut şi 1.200 de militari în subordine. Efortul a fost uriaş. Au fost şi victime. Şase oameni au murit în accidente de mu
