Ziduri si punti
Nu poti sa scapi de uratul lumii in care traiesti, decat in masura in care esti capabil sa rupi din ea, sa alegi, asemeni Cenusaresei, neghina de grau, grauntele "bune" de cele "rele". Sa alegi pacea si linistea, mai exact, din molozul cotidian. Sa ignori, sa dai la o parte ceea ce nu te lasa sa fii tu insuti, ceea ce te trage inapoi, in masa amorfa si nediferentiata a prostiei. Adica, mai pe scurt, nu poti sa scapi de uratul lumii acesteia, decat in masura in care poti inalta intre tine si ceilalti o bariera care sa te apere si in spatele careia sa poti vietui linistit. Dar pentru asta trebuie sa simti ca ai un loc al tau, ca undeva esti acasa, ca esti stapan fie si pe o palma de pervaz, pe care sta si te asteapta o floare. Sa fie oare simtul acesta al proprietatii atat de intens imprimat in destinul nostru, incat judecam lucrurile atat de terestru? Din pacate, cred ca da. Trebuie sa ai un loc, un caiet, o floare, o pisica, un peisaj, stiu eu, un tablou, un colt in care sa te simti acasa, care sa fie ca un fel de ancora ce te tine si nu te lasa sa te pierzi in nesfarsitul zilnic. Cand eram copila, in casa bunicii, daca aveam o suparare mai mare, ma linisteam urmarind desenele, liniile si culorile unui covoras pus langa patul in care dormeam. Tot necazul, toata supararea se destramau, in vreme ce numaram nodurile de la capetele covorului sau urmaream acoladele de lana. Iesea din nou soarele pe ulita mea si puteam s-o iau de la capat cu joaca. Mai tarziu, parca n-a mai fost chiar asa de simplu sa fug de necazuri si de suparari, sa ignor mizeria si murdaria pe care le puteam intalni pretutindeni, la televizor, in bosumflarea vanzatoarei de paine, la piata, in muzica lalaita ce se scurgea peste intregul cartier, in mistocareala de la coltul strazii, in ranjetele golanilor ce sprijina gardurile scolilor, in prestatia politicienilor de mucava s
