Protestele împotriva majorărilor de preţuri ale carburanţilor au ţinut capul de afiş în acest început de an. Nemulţumirea s-a îndreptat în primul rând către zona unde scumpirile apar cele mai evidente: adică la deţinătorii pompelor. Companiile petroliere s-au trezit cu furia consumatorilor, deşi nu poartă în egală măsură vina. Unele societăţi au doar benzinăriile, altele au şi rafinăriile - fiind constrânse de marje, în timp ce altele deţin şi producţia. Curios însă, cei care au acest avantaj nu profită de el pentru a-şi majora cota de piaţă prin preţuri mai coborâte, fapt care nu poate fi explicat altfel decât prin existenţa unui cartel. Statul flămând, cu accize mai ridicate decât în unele state din Europa şi cu o TVA aproape de plafonul maximal din UE, este pe deplin responsabil pentru preţul pe care am ajuns să îl plătim la pompă.

„Avem un preţ al carburanţilor la nivelul ţărilor dezvoltate din Uniunea Europeană, în timp ce salariile sunt de patru-cinci ori mai mici decât în aceste state!“, au exclamat protestatarii. Aceştia au fost imediat contestaţi de oameni care cică ar înţelege fenomenul economic: „Păi nu are nici o legătură salariul mediu cu preţul de la pompă, cu preţul de piaţă al carburanţilor. Una e una şi alta e alta“, a sunat argumentul acestora. Ca să traducem altfel, în UE avem o piaţă comună pentru carburanţi, energie, alimente, dar nu şi o piaţă comună a forţei de muncă.

Realitatea economică nemijlocită ne spune că nu putem avea salariile din ţările puternic industrializate ale Uniunii Europene. Acceptăm prin urmare această situaţie ca pe o constrângere a condiţiilor de piaţă. Pe de altă parte, nu înţelegem de ce autorităţile de la Bruxelles nu ar admite realitatea economică potrivit căreia România dispune de resurse de combustibili fosili care ne pot permite să avem preţuri la pompă mai scăzute şi în acord cu condiţiile unei pieţe