Într-o carte publicată în 2007, un cercetător francez, Pascal Pierrat, analizează modul în care gândirea noastră este contaminată de clişeele care sunt vehiculate de limbajul mediilor de informare, atât de presa scrisă, cât şi de posturile de radio şi de televiziune. Definiţia clişeului nu este greu de dat. Prin repetiţie, unele formule devin extrem de banale, se tocesc aproape de atâta utilizare, le auzim şi le reauzim în fiecare zi, ne dăm uneori seama că ele revin în mod excesiv în conversaţii sau în analizele ziariştilor, dar nu le acordăm niciodată prea multă atenţie.
Trăim într-o epocă în care, ca să folosesc un clişeu, „curge multă cerneală tipografică”. Ziariştii trebuie să scrie mult şi repede. Sub aceeaşi presiune se află toţi comentatorii politici şi toate redacţiile posturilor de radio şi de televiziune. Există o frică de vid, când aprindem televizorul avem impresia că dezbaterile nu se opresc de fapt niciodată, talk-show-urile se înlănţuiesc unele după altele, pe internet oamenii îşi dau fără încetare cu părerea… O imensă pălăvrăgeală s-a instalat în viaţa noastră în care nimeni nu mai pare interesat decât de ceea ce spune el personal. Nu trebuie deci să ne mirăm că pe acest fond de talk-show universal nonstop sunt debitate enorm de multe clişee, poncifuri şi locuri comune.
Comunismul avea limba lui de lemn, pe care toată lumea o detesta. Iar anticorpii noştri la limba de lemn oficială şi a „presei de partid” erau bine formaţi, în sensul în care nimeni nu lua în serios conţinutul respectivelor discursuri sau articole. Maşina mediatică a societăţii de consum ne dă însă un anume sentiment al libertăţii de exprimare şi vigilenţa noastră în faţa banalităţii şi a locurilor comune vehiculate astăzi a mai scăzut. Enorm de mulţi ziarişti scriu maşinal şi enorm de mulţi comentatori vorbesc maşinal, ceea ce nu poate avea ca rezultat decât o
