Cand oamenii politici incearca sa para ceea ce nu sunt, mai devreme sau mai tarziu, machiajul, oricat de complex si bine executat, incepe a se stearga. Exista un moment in care adevarata culoare a obrazului, adevaratele trasaturi incep sa se vada, iar efectul este cu atat mai lamentabil cu cat imaginea fusese mai elaborata. Am avut recent doua exemple tragi-comice.
Corneliu Vadim Tudor a incercat si, o vreme, chiar a reusit sa se impuna in politica, in postura de leu justitiar. Omul urla dn toti plamanii, emitand vorbe sulfuroase, gesticula copios, se lua de guler pana si cu Dumnezeu pentru credintele sale. Tribunul parea a nu avea frica de nimeni si nimic, un fel de Zorro in varianta politica romaneasca.
Ei bine, recent, Corneliu Vadim Tudor a dat pentru prima data de belea. Pentru prima data ragetele si insultele lui, spaima de calomniile teribile la care se putea preta n-au mai functionat si tribunul a simtit miros de catuse. Instanataneu, leul a devenit un motan oparit. Zorro cel neinfricat s-a speriat teribil, devenind un simplu golanas ce-si cauta scaparea.
Si-a pus mana in ghips, dupa ce recunoscuse singur ca nu a fost agresat de politisti in momentul evacuarii sediului. A inventat o poveste ridicola despre aruncatul cu apa care nu ar fi fost catre executoare, ci peste ea, iar femeia ar fi avut proasta inspiratie sa se interpuna in mod neasteptat intre jet si adevarata lui tinta neprecizata. Nici smulgerea chipiului politistului n-ar mai fost un gest de revolta, ci o intamplare nefericita, caci Vadim Tudor, impins din spate, n-ar fi vrut sa ia sapca, ci sa se sprijine de ea.
O salata de vorbe comice, chiar si pentru un copil. Caderea aceasta in derizoriu este poate lovitura mortala pe care Corneliu Vadim Tudor si-o da singur. O mana de oameni ar fi fost dispusi sa-l sustina pana la capat, dar in postura de leu fio
