Formularea de mai sus, la fel de misterioasă ca şi alte expresii de argou, defineşte cumva eleganţa vestimentară masculină. Dacă face aluzie sau nu la aspectul precar al unui bărbat în timpul probei la croitor, nu contează. Ce merită de reţinut este că produsul final al muncii croitorului, costumul de haine, a devenit ceva mai mult decât o uniformă a capitalismului. Mulţi reporteri au comentat pe larg faptul ca la recenta lor întâlnire, preşedintele american Barack Obama şi Hu Jintao, conducătorul Republicii Populare Chineze, purtau costume practic identice, de culoare bleumarin.
Perceput ca un simbol al conformismului (să nu uităm că insulta favorită a unui hippie pentru un burghez era: „costumatul ăla”), costumul a fost respins ostentativ şi cu perseverenţă de computerişti. Titanii din Silicon Valley, Steve Jobs de la Apple, Mark Zuckerberg de la Facebook şi Sergei Brin de la Google, nu poartă costume, orice s-ar întâmpla. Faimosul comedian de televiziune Jay Leno refuza de decenii să-şi cumpere un costum, mulţumindu-se cu ce găseşte în garderoba NBC-ului.
Toate bune şi frumoase, dar acest simbol capitalist, citadin şi conformist a apărut printr-un apel la economie, austeritate şi modestie. O epidemie de ciumă a lovit Londra anului 1665, urmată după un an de un incendiu pustiitor. Regele Charles al II-lea le-a ordonat curtenilor săi să se îmbrace în tunici, pantaloni şi cămăşi fără pretenţii. Pentru prima oară elitele erau obligate să poarte haine ceva mai modeste, renunţând la dantele şi jabouri.
Sobrietatea impusă câştigă teren după revoluţiile din America şi Franţa. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Londra devine centrul mondial al croitoriei bărbăteşti, rândurile meseriaşilor localnici fiind întărite de croitorii europeni alungaţi de războaiele lui Napoleon. Experienţa acumulată prin realizarea de uniforme militare avea să contribuie l