La începutul anului 1990, România putea fi împărțită după adepții sloganurilor ”Cine-a stat 5 ani la ruși/ nu poate gândi ca Bush” versus ”Cine n-a mâncat salam cu soia nu poate conduce România”. Pentru cei care n-au trăit acele vremuri, Ion Iliescu era cel care” a stat 5 ani la ruși”, iar Ion Rațiu și Radu Câmpeanu cei care ”n-au mâncat salam cu soia”. Atunci, victoria lui Ion Iliescu a fost zdrobitoare. Cei care ”n-au mâncat salam cu soia” (pentru cei mai tineri: politicienii români întorși din exil) nu au reușit să strângă, împreună, nici măcar 15% din sufragii. Ion Rațiu, președintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, doar ce a adunat ceva mai mult de 4% din voturi.
Atunci era prea devreme ca românii să înțeleagă că ”handicapul” de a nu fi mâncat salam cu soia, mai exact de a nu fi trăit în România opresiunea regimului comunist (că au avut parte de acest lucru în străinătate, sub o altă formă – ”brațul lung al Securității” -, e altă poveste), putea fi suplinită de expertiza și experiența dobândite în societăți occidentale care funcționau după alte reguli și (mai ales) mentalități.
Au trecut 20 de ani. În urmă cu o săptămână, o idee lansată de reprezentanții Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS, o asociație care numără aproape 5.000 de susținători) a trecut aproape neobservată. În cadrul unei gale desfășurate la București, reprezentanții LSRS au vorbit, în discursurile lor, despre întoarcerea acasă și implicarea reală în modernizarea și schimbarea României. Implicit despre posibilitatea înființării unui partid bazat pe experiența și expertiza dobândite în timpul studiilor la universități de prestigiu din întreaga lume.
E pregătită acum România să susțină o asemenea inițiativă? Singurii care au încercat (din ce am observat) să provoace o dezbatere pe această temă au fost colegii din trustul ”Adevărul” (detalii aici și aici). Iată și