Un colonel al armatei române, recent pensionat cu 3.800 de lei pe lună, s-a trezit săptămîna trecută, la bancomat, că i-a scăzut pensia la 1.600 de lei, dintr-un foc. Nu tu anunţ, nu tu nimic! A primit ştirea prin intermediul bancomatului.

Colonelul a fost scos la înaintare în relaţiile noastre cu NATO, a primit şi prin străinătate felicitări pentru ceea ce a făcut pentru armată şi pentru interoperabilitatea cu NATO şi-acum pac! I s-au luat două mii de lei dintr-o pensie care, după părerea mea, nu era mare nici înainte. Nu mă înnebunesc după apevişti (cei care fac adică armată pe viaţă) am însă un ce respect critic faţă de armata română.

Am cunoscut ofiţeri şi subofiţeri a căror armă era servieta cu care pe vremea lui Ceauşescu treceau drumul de la Marele Stat Major la restaurantul „Orizont”, dar şi militari de carieră de ţinut minte pentru ceea ce au făcut împreună cu trupeţii în termen la Transfăgărăşan, la Canal, la inundaţii şi chiar la cules recoltele patriei care altfel ar fi rămas pe cîmp. Ştiu ofiţeri, acum în retragere, mari cititori de literatură şi care aveau opinii politice care contraveneau regimului politic de pînă în 89 şi care spuneau, încă de atunci, că viitorul armatei ar trebui să fie un corp de profesionişti super dotaţi, fiindcă la un caz de ceva, doctrina pe atunci în vigoare, cu mobilizare şi cu soldaţii aflaţi în stagiu, ar fi dus la măcelărirea în masă a unor oameni trimişi nepregătiţi pe front. Oameni care nu credeau demagogic în tradiţiile armatei române, ci care ştiau să-ţi explice cum a fost şi cu victoriile şi cu înfrîngerile ei în cele două războaie mondiale.

Nenorocirea e că nu oameni de calitatea celor despre care vorbesc vorbesc în numele armatei. Cînd vezi un istoric de 75 de bani – cît era o Eugenia pe vremuri – care a căpătat grade ofiţereşti după vechimea muncii lui de vorbe în armată,cum se înfierbîntă în el