În ultimele zile ale anului trecut am primit vestea că se închide actualul sediu al Centrului Național al Dansului; în scurt timp, a apărut pe Facebook un grup de susținere, care le sugerează utilizatorilor să trimită o petiție către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru a rezolva situația creată. Ceea ce mi-a atras atenția a fost că, doar cu cîteva zile înainte (pe 22 decembrie), primisem prin aceeași rețea socială o invitație la un eveniment găzduit de CNDB, și anume Ferentari Party, o petrecere-concert cu vedete ca Fane de la Clejani.

Încă de la începutul anului 2008, clădirea Teatrului Național trebuia să fie supusă unor ample lucrări de renovare, ceea ce presupune întreruperea activității unor instituții din cadrul său, dar se pare că aceste lucrări demarează de-abia în luna ianuarie 2011. Trei ani în care nu s-a găsit nici o soluție pentru relocarea Centrului. În fond, cine trebuia să se ocupe de acest lucru? Ministerul, conducerea TNB sau conducerea CNDB? Încurcate sînt căile birocrației românești. CNDB acuză lipsa acută a finanțării, dar iată, pentru renovarea clădirii Teatrului s-au găsit și fonduri europene, pe cînd în cazul Centrului nu s-a putut clădi un nou spațiu, sau cel puțin transfera spre unul deja clădit.

Totuși, este bine de știut că Uniunea Europeană nu abundă de bani pentru cultură. Pentru întreaga perioadă 2007-2013, fondul programului cultural este de 400 milioane euro. O parte semnificativă din acești bani merge către renovarea patrimoniului cultural european sau orașele europene ale culturii, Prin comparație, Franța alocă pentru cultură, în aceeași perioadă, 4 miliarde euro (ceea ce am aflat la o conferință a Institutului Francez). Desigur, nu toate statele membre UE au o cultură comparabilă cu cea franceză, și nici resursele ei financiare.

Un caz ca acesta ridică probleme mai complexe în legătură cu (sub