(dosar apărut în revista Dilemateca nr. 9 / 2006)
Mitul eminescian domină autoritar cultura română de mai bine de un secol. Geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav şi nefericit sufleteşte, dar de o moralitate şi un patriotism desăvîrşite, intransigent, fervent şi drept militant politic, de o inteligenţă sclipitoare care l-a situat în avangarda ştiinţelor politice, economice, sociale şi tehnice, romantic întîrziat însă poet nepereche, poet naţional, poet social, luceafăr al poeziei româneşti, întemeietorul limbii noastre literare, chintesenţă a spiritualităţii româneşti, „om deplin al culturii române”... Eminescu supravieţuieşte cu greu propriului mit. Sprijinind cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau literare ale posterităţii; revendicat de către toate formele de naţionalism: ortodoxism, legionarism, protocronism şi, acum, de noua dreaptă, Eminescu a reuşit să fie - cum a formulat Nicolae Manolescu - „emblematic pentru toate curentele de gîndire din secolul nostru.” Astăzi, editarea operei eminesciene este suspectă de erori semnificative şi, paradoxal sau nu, critica literară încă nu ne-a dat un Eminescu al timpului nostru.
Receptarea critică a lui Eminescu numără trei mari momente importante. Primul, articolul lui Maiorescu din 1898, ce urmează primei ediţii de poezii, în care criticul impune imaginea unui spirit shopenhauerian, a geniului pur abstras cotidianului. Al doilea moment corespunde publicării poeziilor postume în ediţia Perpessicius şi studiilor lui Călinescu şi Vianu din anii `30, urmate de interpretarea lui Ion Negoiţescu, tipărită în 1968, prin care se stabileşte valoarea postumelor şi imaginea romanticului vizionar. Deşi, între timp, prima ediţie academică s-a încheiat, materialul biografic s-a completat nesperat (cele 93 de scrisori inedite adresate Veronicăi Micle au fost publicate în 2000), iar mitul s-a consolidat prin
