Suntem experţi în sărbătoriri şi aniversări formale. Uneori, cum e cazul Marelui Premiu Naţional de Poezie de la Botoşani, ne mai ies şi lucruri serioase.
Ne pricepem de minune să ne sărbătorim înaintaşii sau să ne aniversăm evenimentele importante formal, searbăd şi chiar calp. E plin anul de asemenea întâmplări menite parcă, vorba poetului, să meargă pe calea „ce din coadă au să sune". Ne pricepem mult mai puţin la omagieri, sărbătoriri şi aniversări serioase, substanţiale. Am avut ocazia să particip la sfârşitul săptămânii trecute la cea de-a XX-a ediţie a acordării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" la Botoşani şi Ipoteşti - nu e prima ediţie la care am participat - şi să constat că putem, uneori, în unele locuri, să facem şi lucruri bune. În douăzeci de ani s-au schimbat cinci - şase primari la Botoşani, iar juriul naţional a cunoscut câteva metamorfoze, prin plecarea unor critici din ţară ori prin mutarea lor într-o lume mai bună, dar lucrurile s-au petrecut mereu cu aceeaşi seriozitate, cu acelaşi echilibru şi bun-simţ. Seria laureaţilor, inaugurată, în 1991, cu regretatul Mihai Ursachi, concitadinul meu abia revenit dintr-un deceniu de exil în SUA, a continuat fără să coboare ştacheta: Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Cristian Simionescu, Dorin Tudoran şi, last but not least, Dinu Flămând. Cine consultă lista constată cu uşurinţă că niciodată juriile n-au judecat candidaţii politic, în funcţie de gen, de domiciliu sau de formulă poetică, ci doar în funcţie de valoarea operei. Şi n-a fost uşor - să ne gândim că la ediţia din acest an, pe lângă laureat, s-au aflat în competiţie poeţi de calibrul unor Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, Vas
