A existat în perioada fesenistă un moment-cheie, cu câteva săptămâni înainte de alegerile din mai 1990. Sursa: EVZ
Revelaţiile despre lovitura de stat, Piaţa Universităţii, atacurile presei occidentale radicalizaseră partea activă a societăţii româneşti, lucru care a indus o presiune greu de administrat în miniparlamentul născut din confuzia evenimentelor din decembrie 1989. Pentru prima oară, Iliescu se afla într-un pericol real. Unul incomparabil mai mare decât cel din zilele când "emana" şi când, după cum s-a dovedit, evoluţiile sale în balconul C.C. erau acompaniate de salve de pistoale automate care trăgeau în orice direcţie, numai în aceea în care se aflau el cu clica lui kaghebistă, nu. Vreme de câteva ceasuri, Iliescu a fost cât pe ce să piardă dreptul de a candida la preşedinţia ţării. Nu l-au salvat nici "uslaşii", nici "teroriştii", nici mintea diabolică a lui Brucan. L-a salvat trădarea lui Radu Câmpeanu, un fel de "emanat" liberal, care a acceptat ca, în schimbul candidaturii sale, să i se permită şi lui Iliescu "să-şi încerce norocul".
Ştim ce-a urmat: puciul electoral de la 20 mai 1990, ale cărui efecte nu s-au stins nici în ziua de azi. Nu trebuie să abuzezi de istoria contrafactuală ca să afirmi că, fără Iliescu, soarta României ar fi fost cu totul alta. Reformele ar fi început imediat după alegeri şi ţara care dobândise, prin televiziune, celebritatea şi bunăvoinţa mondială, n-ar mai fi aşteptat anul 2005. Revoluţia reprimată atunci n-ar mai fi avut nevoie de încăpăţânarea disperată la care e constrâns azi Emil Boc. Am fi fost scutiţi de traversarea chinuită a deşertului, n-am mai fi avut mineriade şi nici nu ne-am fi atras, într- un interval atât de scurt, dispreţul lumii civilizate. Probabil că neocomuniştii ar fi apelat la strategiile de blocare a modernizării ţării la care îi vedem acum recurgând prin gurile de mitralieră
