În biografia lui Ion Iliescu, momentul 15 iulie 1971 e văzut ca o pedeapsă administrată de Nicolae Ceauşescu, pentru că s-ar fi opus întoarcerii PCR la dogmatismul stalinist. O radiografie a momentului respectiv ne arată însă că altul e adevărul.

La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis la Comitetul judeţean PCR Timiş, pe postul de secretar cu Propaganda pentru a urma şcoala vieţii. În viziunea lui Nicolae Ceauşescu, absolvirea acestei şcoli (urmate şi de Nicu Ceauşescu) reprezenta o condiţie sine qua non a promovărilor ulterioare în ierarhia de partid şi de stat. E ceea ce se va întâmpla, de altfel, cu Ion Iliescu după stagiul de la Timiş.

Trecerea lui Ion Iliescu pe linie moartă în ultimii ani ai regimului Ceauşescu a împins în plan secund destinul său de până la 15 iulie 1971. Graţie şi propagandei FSN-iste din primii ani postdecembrişti, s-a creat, prin binecunoscuta rescriere a trecutului în interesul prezentului, imaginea unui Ion Iliescu activist mărunt în istoria comunistă a României, ba chiar a unui tehnocrat rătăcit printre tovarăşi. În realitate, Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai însemnaţi lideri comunişti din perioada postbelică.

Prin raportare la alte destine de nomenklaturişti din anii Ceauşescu, cel al lui Ion Iliescu poate fi înscris între destinele spectaculoase. Îl egalează, din acest punct de vedere, doar cel al lui Dumitru Popescu, şi-l depăşeşte doar cel al lui Nicolae Ceauşescu.

Citiţi în Historia explicaţiile acestei cariere ieşite din comun