În ultimii ani dobânzile s-au decuplat între ele şi s-au deconectat de realităţile economice ale ţării. Nu este de mirare acutizarea recesiunii în România. Rezultate conexe sunt: amplificarea relativă a creditării în euro şi la termene scurte, precum şi lipsa finanţării în moneda locală a statului la termene lungi şi la preţuri decente.

Astăzi, tranzacţiile din piaţa interbancară se fac la 2,5-3% pe an la termene scurte. Dobânda de referinţă este păstrată la 6,25% pe an, iar unele bănci plătesc 8% la depozite, ceea ce reprezintă în jur de 10% dacă considerăm costul rezervei minime.

Sunt dobânzi pentru toată lumea: mici pentru poza din ziar şi repatrieri şi mari pentru credite.

Mişcările tactice care ar restabili normalitatea, vizând aspectele de lichiditate, încredere şi nivel al dobânzilor, sunt relativ uşor de aplicat cu asentimentul pieţelor:

1) Dobânzile din piaţă la care se fac tranzacţii la termene lungi ar trebui să conveargă spre o dobândă de referinţă care ar trebui să scadă la 5,75% pentru a putea transmite mesaje clare, cu perspectivă stabilă şi cu preocupare pentru crestere.

2) Volatilitatea dobânzilor în jurul nivelului dobânzii de referinţă trebuie redusă pentru a spori încrederea băncilor în consecvenţa politicii monetare. Instructivă este diferenţa dintre implementarea canalului dobânzilor în România faţă de alte ţări , de exemplu Polonia.

3) Perioada injecţiilor de lichiditate trebuie crescută până la un an pentru a simplifica substituţia intertemporală. Propunerea nu este nouă şi este utilizată de alte bănci centrale.

4) Reducerea rezervei minime la lei este menită să restabilească încrederea actorilor financiari în consecvenţa politicilor monetare, precum şi preocuparea pentru creştere economică; eventual doar în echivalentul finanţărilor productive .

5) Utilizarea pe scară largă a instrumentului de piaţ