Un bărbat mi-a povestit acum câteva luni un vis de-al lui care s-a repetat din copilărie, dar care a încetat în urmă cu zece ani. Încercam să-mi amintesc acel vis nu de mult, când îmi făceam notiţe, în dorinţa de a scrie un articol despre vise. În mod straniu, îmi aminteam doar că era vorba despre “două beţe!”. Ceva teribil se întâmpla cu acele beţe, însă uitasem totul. Sigur că puteam să scriu un articol despre vise şi fără visul acela, dar am înţeles de îndată că memoria nu-mi juca feste din întâmplare: era un tâlc ascuns în ciudăţenia de a-mi aminti doar “două beţe” dintr-un vis care mi se păruse atunci atât de frumos.

L-am reîntâlnit zilele trecute pe bărbatul cu “două beţe în vis” şi l-am rugat să-mi povestească din nou totul. Visul cu beţele se repeta din când în când, în mod identic. “Eram la ţară, pe lângă casa în care am copilărit. Aveam două beţe, pe care le cojeam atent, apoi le aşezam în cruce şi atunci simţeam cum mă ridicam în aer. Zburam sau mai degrabă pluteam pe deasupra locurilor natale. Vedeam de sus casa în care m-am născut, cei doi nuci care acopereau casa şi apoi vedeam tot satul şi împrejurimile. Când mă ridicam în aer pierdeam memoria beţelor, nu le mai dădeam atenţie, deşi uneori îmi aminteam de ele şi, dacă le îndepărtam din poziţia în care le ţineam, simţeam cum cad, cum mă duc în jos. În vremea în care aveam visul, zilele îmi erau frumoase şi bune şi mă simţeam alt om”, mi-a spus bărbatul. Simţeam că se găsea în visul cu “beţele” o semnificaţie personală, profundă legată de copilărie, care trebuia căutată dincolo de interpretările psihanalitice sau populare ale visului.

“Ce s-a întâmplat acum zece ani”?, l-am întrebat pe bărbatul cu visul. “A, fratele meu a construit pe locul casei părinteşti şi, în plus, a murit cel de-al doilea nuc de lângă casă.” Prin diferite tatonări şi întrebări, bărbatul şi-a amintit cât de mult era l