Practica pseudodemocratică de la noi a reuşit, în douăzeci de ani, să submineze orice urmă de respectabilitate a instituţiilor cu adevărat caracteristice democraţiei moderne.

Preşedinţia a debutat în România cu Nicolae Ceauşescu şi a continuat cu Ion Iliescu, ceea ce nu a contribuit în mod semnificativ la creşterea prestigiului românesc al acestui tip de instituţie. Parlamentul postdecembrist a fost lansat la apă după reţeta CPUN-ului, din care nu a reuşit multă vreme să iasă. Justiţia a funcţionat şi funcţionează ca stat în stat, după propriile reguli pe care ea le face, ea le desface; îşi stabileşte singură salariile, pensiile, sporurile, în genere reuşeşte să stabilească singură regulile jocului, toate acestea în condiţii de ineficienţă cronică a actului de justiţie: procesele zac prin tribunale cu anii, cuvântul „corupţie“ este pe buzele multora dintre cei care au de a face cu tribunalele.

Armata, ca instituţie, şi militarii, categorie profesională, au fost în ultimii douăzeci de ani la adăpost. Piepturile comentatorilor televizaţi se umflă patriotic şi corect politic atunci când pomenesc de „onoarea militară“, de jertfa pentru patrie şi de sfânta misiune a Armatei române. Bugetul armatei a fost întotdeauna dintre cele mai importante: întâi, pentru că, nu-i aşa, „Armata fusese cu noi“ în decembrie 1989, apoi pentru că ne tot pregăteam să aderăm la NATO.

Ceea ce s-a modificat în ultima vreme au fost solidarităţile dintre bresle: Armata, SRI, Ministerul de Interne şi-au găsit brusc afinităţi pe care nu şi le bănuiau şi s-au unit într-o bătălie comună pentru păstrarea unor beneficii date de statutul lor privilegiat: pensiile. Foştii securişti au devenit brusc militari respectabili.

Reducerea pensiilor ar trebui să fie ultima resursă bugetară a unui guvern responsabil, pentru că loveşte în categoria cea mai dezarmată: cum faci, bătrân sau bol