Oraşul catalan îşi etalează şi luxul, şi mizeria cu o naturaleţe copleşitoare. Barcelona este, în definitiv, o amprentă, o unicitate finisată cu grijă, ca un castel de nisip însufleţit.
Barcelona izbucneşte ca o primăvară, ca o aprindere de inimi. În zori, când braseriile încă dorm, caravelele descarcă frumuseţe în port, florile din Muzeul Miro înnebunesc şi-şi aruncă petalele în aer, nesfârşitul Colon veghează oraşul ca un sfânt aprig, înconjurat de leii săi, pe degetar are un nor şi orizontul i se aşază cuminte la picioare. Acolo, pe Bulevardul Graţiei - divine, desigur -, Casa Pedrera se unduieşte pe muzica îndepărtată a valurilor. E înfricoşătoare, ca un zeu dansând îndrăcit, e sublimă, dacă mai ştiţi cuvântul. Linişte, dragi muritori, linişte! Pe aici a visat Gaudi.
La început au fost copii
Nu mai e mult şi Casa Batllo va răsări dintre ziduri, tremurând, misterioasă ca o fecioară ferită de o mască veneţiană. Muritorii îşi vor agăţa privirile de ea şi va fi bine. Vor merge apoi să vadă şopârle mântuite, cărora li s-a dat viaţă veşnică în Parcul Guell. Le vor mângâia culorile, vor privi împreună turnurile de turtă dulce şi-şi vor aminti că la început au fost copii. Macaralele vor umbri Sagrada Familia, „atenţie, urmează să mă nasc", va zâmbi catedrala către fotografii amatori, incapabili să o cuprindă. Nu au aflat încă, dar mai e timp: infinitul e o capodoperă neterminată. Un tramvai aşteaptă să îl treacă pe bătrânul arhitect încă o graniţă. De sus, de pe Tibidabo, Iisus îl îmbrăţişează.
Proiectată de Gaudi, Casa La Pedrera a fost gata în 1912
Mimii pompând viaţă
Omeneşte vă spun, Barcelona este fotbalul. Pictori ciudaţi, în „blau" şi „grana", refac jocul pe „Camp Nou" şi întotdeauna, dar întotdeauna, cineva, un ales, îmbracă tricoul cu numărul 10 şi lasă tuşe pe suflete. Să nu vi se pară puţin.
