Recent, d-l Ion Vianu a publicat un text remarcabil de lucid despre motivele (şi consecinţele) eşecului anticomunismului în spaţiul public românesc. În textul d-lui Vianu se pot regăsi aproape toate motivele care au făcut ca, în loc de-a deveni una dintre axele României postdecembriste, anticomunismul să ajungă una dintre temele minore ale actualităţii. Aproape toate, deoarece mi se pare că, deşi e prezent în mod implicit în argumentarea d-lui Vianu, nu apare explicit poate cel mai important motiv: faptul că oamenii comuni care au traversat deceniile comuniste nu s-au identificat după 89 cu anticomunismul.
Rămâne de explicat acest fapt. Mai înainte de toate, anticomunismul de după 89 a avut un caracter preponderent intelectual, dacă nu chiar academic. A fost şi a rămas o problemă de bibliografii şi de citate la care majoritatea nu are acces.
Comunismul oficial a însemnat, desigur, (şi) în România îndoctrinare numai că aceasta s-a făcut foarte româneşte şi a constat, cel mai adesea, dintr-un pomelnic de citate culese din cuvântările lui Ceauşescu, legate între ele prin inevitabilele trebuie să-uri. Câţi vor fi fost, în acei ani, cei care să studieze marxismul sau leninismul pe surse? Ar mai fi de adăugat faptul că genul acesta de marxism autentic era atent supravegheat (şi descurajat) de însăşi puterea care se legitima prin marxism, dat fiind că tocmai comuniştii de convingere au furnizat grosul disidenţei estice. Aşadar, la ce se gândeşte un om al acelui timp, văzând actualul asalt doctrinar asupra comunismului? Mai întâi, că e acuzat de o culpă care nu-i aparţine. Da, a spus ce se spunea atunci nişte sloganuri ca oricare altele, în care nu credea nimeni pur şi simplu pentru că toată lumea le spunea. N-a simţit nicio nevoie să citească clasicii, nu are nimic în comun cu subtilităţile comunismului, nu-i cunoaşte nici filoso