Alături de alt proiect drag directorului Ion Caramitru dedicat procesului comunismului şi dramaturgiei româneşti contemporane (vezi Complexul România, Comedie roşie, Şapte dintr-o lovitură, Spitalul special), preocuparea de a cupla o instituţie cu răspunderi culturale importante, dar şi obligaţii faţă de publicul fidelizat la mişcarea teatrală de avangardă este reconfortantă.

Cu atât mai mult cu cât invitarea lui Radu Afrim la TNB s-a soldat cu o reuşită, un spectacol care contează pentru toţi cei implicaţi în realizarea lui. Aşadar, după succesul fulminant al Dineului cu proşti, care e în continuare cel mai căutat spectacol din Bucureşti, şi nu e nimic ruşinos în asta, deci, după o comedie de bulevard bine scrisă, excelent montată şi jucată, Avalanşa schimbă ţinta de interes spre un alt fel de public, îndeobşte tânăr, publicul lui Afrim, pe care regizorul şi l-a câştigat cultivând un teatru nou, neliniştit atât în planul stilisticii teatrale, cât şi al temelor atinse.

Surprins parcă şi el de ce i se întâmplă (despre invitaţia de a monta la Naţional originalul regizor declara a fi o noutate absolută pentru el, de la drumul spre teatru şi până la actorii din distribuţie), Afrim a căutat şi a găsit, cum face mereu, o piesă surprinzătoare, dintr-o zonă virgină pentru spaţiul românesc - cea a dramaturgiei turce. Am avut nu de mult în mână o antologie a dramaturgiei de limbă turcă, apărută la Paris sub egida Centrului Cultural Orient-Occident (MEO), şi pot să spun în cunoştinţă de cauză că Radu Afrim a ales nu doar un autor reprezentativ - Tuncer Cücenoğlu - jucat azi în mai toată Europa, dar şi că a găsit zona de impact a acestuia cu lumea românească. Privind Avalanşa ca pe o parabolă a fricii, cu consecinţe răvăşitoare pentru mentalitatea şi comportamentul unui popor, s-ar putea spune într-adevăr că tema nu ne e străină şi că acest instrument de manipular