Acum 18 ani, când a apărut primul număr din „Dilema“, tocmai avuseseră loc alegeri, câştigate de Ion Iliescu şi partidul său.

Nu cu o majoritate zdrobitoare, ca în 1990, astfel încât, pentru a forma Guvernul, a avut nevoie de sprijinul altor partide mai mici (PUNR, PRM şi PSM). Opoziţia (formată atunci din CD şi UDMR) avea un glas ceva mai puternic. Cuvântul aflat pe buzele tuturor era „dialog": toată lumea spunea că doreşte dialogul - Puterea cu Opoziţia, intelectualii „de-un fel" cu intelectualii „de alt fel", Guvernul cu sindicatele, sindicatele cu Guvernul. În fapt, dialogul era foarte greu de realizat: fiecare vorbea pe limba lui. „Vocea României", ziarul editat chiar de Guvern, dădea de pământ cu Opoziţia „duşmănoasă". Ziarele partidelor din Opoziţie îi considerau pe cei de la putere „neocomunişti" cu care n-ai ce discuta. Atmos-fera era încărcată, politica era o luptă pe baricade.

„Dilema" a încercat să creeze un spaţiu pentru dialog: să aducă laolaltă oameni cu puncte de vedere diferite, care să argumenteze şi să contraargumenteze (nu să se certe). Organizam atunci dezbateri pe anumite teme, pe care le înregistram pe bandă, le transcriam şi le publicam în revistă.

(Exista, practic, doar TVR - nici pomeneală de talk-show-uri). Cel mai greu era să-i convingem pe oameni (politicieni, intelectuali, activişti civici) să vină şi să stea de vorbă. Cei mai mulţi întrebau „cine mai participă la discuţie?" şi, când auzeau vreun nume din tabăra opusă, refuzau invitaţia. Uneori direct („eu nu stau de vorbă cu X"), dar de cele mai multe ori prin diverse subterfugii: un vicepreşedinte de partid a motivat că „nu-i dă voie partidul", câţiva au promis că vin şi în ziua cu pricina au fost loviţi brusc de gripă, alţii s-au eschivat mai mult sau mai puţin elegant.

Azi, politicienii şi sindicalişii abia aşteaptă să fie chemaţi la talk-show-uri, chiar dacă