România se află pe locul 12 în Topul mondial al pândiţilor de foame, după ce a reuşit să depăşească giganţi ai malnutriţiei din Africa şi Asia. Datele au fost publicate la sfârşitul anului trecut de o organizaţie financiară japoneză. După care a venit şi Statistica să ne arate graficele acelea cu vârfuri în sus - când e vorba de preţuri, şi înfipte în abscisă - când se referă la portofele. Nu înţeleg această risipă de studii. Puteau scoate cifrele direct din burtă şi le dădea cu exactitate de contabil elveţian din părinţi ceasornicari. Să le scoată din burta noastră, fireşte.
De ce susţin specialişti serioşi că ne îndreptăm spre scenarii din bancurile cu somalezi? Simplu: pentru că degeaba ai mâncare la discreţie, dacă magazinele au montate la ieşire porţi magnetice, la hipermarket sunt tot timpul paznici, iar precupeaţa te bate de te sună dacă încerci să pleci cu leuşteanul. S-ar putea ca în inima Africii salariile să fie niţel mai mici ca la noi, dar cu un dolar vii din obor cu scoarţa de copac pe o lună. La noi, abia aşteaptă să sărăceşti, ca să scumpească. Teoretic, principiul vinzi mai puţin dar mai scump duce la situaţia în care singurul om cu bani de mâncare o să cumpere singurul kil de cartofi din România, cu preţul calculat în carate. Pare doar o chestiune de răbdare, dar nu e.
Stadiile foamei sunt descrise foarte precis. În prima fază te ia cu leşin, în a doua eşti puţin confuz. După care intervine instinctul de conservare. Cărţile de medicină îi spun stare de iritabilitate, consemnată ulterior în cărţile de istorie sub formă de răscoală, revoluţie, răsturnare de guvern. Dacă omul depăşeşte acest stadiu, guvernul e scăpat, pentru că încep halucinaţiile. Poate aţi mai auzit: raionul de pantofi devine carmangerie, sau în orice ordonanţă semnată Emil Boc vezi o reţetă de Jamie Oliver. În ultimii douăzeci de ani s-au observat mai toate simptomele