Cu doar două volume de poezii, „Cartea de iarnă“ (1981)şi „Poemul care nu poate fi înţeles“ (1993), Ion Mureşan este considerat unul dintre cei mai buni poeţi români în viaţă. În timp ce colegii lui de generaţie optzecistă au coborât poezia în stradă, Ion Mureşan a dus fantasticul şi metafizica la cârciumă.

În poemul, parte în proză, „Întoarcerea fiului risipitor" poetul imaginează Raiul sub forma unei cârciumi devenite arhivă de rezonanţă a morţilor şi a viilor, a trecutului şi a viitorului, a mundanului şi a Divinului:

„Cârciumile de aici, de pe pământ, nu-s decât umbre palide ale cârciumii unice din ceruri, cârciuma aceea rezemată cu un perete de peretele Raiului... Şi tot ce-i mare aici, acolo-i mic, de aceea cei care beau acolo, beau ca-ntr-o iconiţă... Acolo bea omul cot la cot cu închipuirile lui. Acolo beau închipuirile cot la cot cu închipuirile. Acolo cel ce noaptea visează, bea dimineaţa cot la cot cu cei pe care i-a visat... Lor li s-au lăsat întregi şi nestricate buzele şi grumazul şi mâinile prinse de grumaz, să poată bea până-n Sfârşitul Lumii... Dar ei, acolo sus, vorbesc ce vorbim noi, aici în cârciumă, sau noi doar repetăm tot ce spun ei acolo? Eu cred că toţi vorbim deodată şi aceleaşi lucruri. Eu cred că între noi şi ei e un perete, ca de sticlă, şi-i gros cât fundul halbelor de bere. Cuvintele ce le vorbim aici, ajunse la peretele de sticlă, se leapădă de sunet şi înţelesuri. Când vin înapoi, cuvintele se îmbracă-n haine civile, intră în cârciumă şi-n capul nostru şi îmbrăcate ca de sărbătoare ne sar pe buze. Astfel că între vii şi morţi e-un du-te-vino neîntrerupt, de aceleaşi vorbe. Cu toţii am văzut bule de aer prinse-n pereţii sticlelor de vodcă turnate cu imperfecţiuni. Sunt doar cuvinte care din pricini diverse au rămas captive între două lumi. Iar fericirea? Fericirea este atunci când ies cu toţii la ferestre şi-şi pun paharele