În România, dacă vrei să batjocoreşti un creator de poezie, nu trebuie să întreprinzi niciun efort de "exegeză paparazzi", ci, pur şi simplu, trebuie să-l numeşti poet naţional. Evident, e vorba despre Mihai Eminescu.

Anual, pe data de 15 ianuarie, urmăresc buimăcit cumetriile apocaliptice care se dezlănţuie în cinstea marelui poet romantic: căminele şi instituţiile culturale sunt luate cu asalt de sute de "experţi" care şi-au clădit cariere academice sau şi-au dobândit titulatura de eminescologi rozând o viaţă întreagă din osul nu ştiu cărui detaliu biografic eminescian, în timp ce la mormântul lui Eminescu, printre aburi de alcool, se încing pomeni "astrale". An de an, pe 15 ianuarie, Mihai Eminescu este transformat într-un personaj de carnaval.

Din punctul meu de vedere, Mihai Eminescu a fost atât de "demitizat" şi atât de "re-mitizat", încât, la ora actuală, germinaţia lui poetică a fost îndesată într-un ambalaj metodologic. De câţiva ani, pe piaţa ideilor româneşti se discută despre introducerea poetului într-un program de rebranding. Adică, eliberarea lui Eminescu din hăţişul de impresionisme telenovelistice ale exegezei amatoriste (în majoritatea ei) şi punerea lui într-o nouă actualitate interpretativă şi exegetică, care să unească într-o singură "entitate" poetul Eminescu, omul Eminescu, personalitatea culturală Eminescu şi jurnalistul Eminescu. Evident, acest rebranding se află, încă, la stadiul de intenţie. S-au scris câteva cărţi (recomand, de pildă, lucrarea lui Iulian Costache - "Eminescu. Negocierea unei imagini", Ed. Cartea Românească), dar nu îndeajuns de multe pentru a dinamita molozul exegetic lăsat de tot soiul de diletanţi care nu vor să piardă din mână Afacerea Eminescu.

O mare problemă legată de posteritatea lui Mihai Eminescu o reprezintă însuşi conceptul de "poet naţional". Să mă explic: la noi, "poet naţional" est