„Mi-e greu titlul de erou / Căci fraţi noi suntem / Aş vrea să-mi daţi un nume nou / Golan post-mortem“.
Vocea lui Cristi Paţurcă, susţinută de chitară şi redată posterităţii de filmul „Piaţa Universităţii“ al lui Stere Gulea, sună ca un testament. Ascult o dată... şi încă o dată... şi încă o dată... De atunci, din aprilie-mai 1990, nu mă satur să ascult aceste versuri venite din nişte timpuri, totuşi, atât de frumoase... Eram cu toţii solidari acolo, în Piaţă... Nu ne cunoşteam, dar ne preţuiam unii pe alţii şi eram bucuroşi să sfidăm, cu cântecele noastre, o bandă de ticăloşi şi un ocean de ignoranţă...
Versurile acestea vibrează în sufletele sutelor de mii de „golani“ care au creat uriaşa mişcare civică de la „kilometrul zero al democraţiei”. Cuvintele simple, dar încărcate de curăţenie, erau dăruite mulţimii de vocea unui pletos aflat în balconul Universităţii. Se numea Cristian Paţurcă şi avea 25 de ani, iar pentru noi, cei din Piaţă, era cel mai tare folkist din lume. Inima lui pulsa alături de ale noastre. Eram fraţi întru libertate, pe vremea când libertatea chiar reprezenta un ideal pentru care merita să trăieşti şi să mori. L-am auzit pe Cristi Paţurcă la telefon, ultima oară, în urmă cu mai puţin de o lună. Am schimbat urările tradiţionale de Sărbători şi am făcut un plan în două etape: să ne vedem „după Anul Nou“, iar în primăvară să multiplicăm „Cântecele golanilor“ în zeci de mii de exemplare. N-am mai apucat să facem nici una, nici alta. Acum îmi pare rău că n-am simţit că moartea-i era atât de aproape...
Dac-aş putea săvârşi o minune, l-aş învia pe Cristi Paţurcă să mai cântăm o dată „Imnul golanilor“. El cu vocea dogită de la ţigări şi de la suferinţă, eu cu răguşeala venită de nu ştiu unde... Noi doi şi o chitară... „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine huligan decât dictator / Mai bine golan decât activist / Mai b
