Scriu aceste rânduri de la Paris, unde am participat la o reuniune a comitetului de monitorizare a APCE pentru consecinţele războiului dintre Rusia şi Georgia, cu o senzaţie de déjà vu care se leagă implacabil de ceea ce am trăit în România în decembrie ’89. În Franţa, tunisienii, mai mult sau mai puţin rezidenţi – numărul lor depăşeşte 500.000 –, salută în stradă plecarea de la atotputere a fostului preşedinte Zine El Abidine Ben Ali. Alături de ei se manifestă şi alţi vorbitori de arabă proveniţi din ţările din nordul Africii. Ei cer soluţii similare pentru conducerile din statele lor.
Ani lungi, Tunisia a generat imaginea unei ţări stabile, relativ prosperă, cu tentaţiile fundamentaliste bine ţinute în frâu de o conducere cu mână de fier. Zeci de mii de turişti români, atraşi acolo de soarele cald şi de preţurile mici, pot depune mărturie în sensul ăsta. După obţinerea independenţei, Tunisia a ales calea unei "republici mimate", în care preşedintele se retrăgea din motive de senectute, la capătul a numeroase mandate, fiind înlocuit uneori chiar de şeful serviciilor secrete, într-un ritual la care cetăţeanul nu avea niciodată acces real. Acest sistem, practicat în mai multe ţări şi nu numai arabe, a asigurat o anume stabilitate. Dar tot el a anulat orice încercare reală de dezbatere internă şi, de la un moment încolo, a făcut imposibilă identificarea problemelor cu care se confruntă societatea. Evaluarea adevărată a stadiului atins şi a căilor de urmat.
Stabilitatea tunisiană devenise de multă vreme un fel de oală în clocot, aflată sub un capac tot mai şubred. Cât de şubred şi cât de clocot am aflat cu toţii la acest început de an.
Viitorul imediat al ţării e nesigur, până şi oficialii vorbesc despre un "haos total". În UE şi mai ales în Franţa, emigranţii tunisieni ai ultimelor decenii încep s
