Discutiile despre anticomunism si antifascism sunt mai actuale decat oricand, si nu doar in Romania. Aici insa lucrurile sunt poate mai complicate, intrucat in ultimele sale decenii de existenta comunismul s-a ingemanat cu un fascism atent camuflat, insa nu mai putin real. Sigur, la televiziune se dadea filmul propagandistic al lui Eugen Mandric, “Impotriva intunericului verde”, Manole Marcus regiza “Actorul si salbaticii” (pe un scenariu al romancierului ideolog Titus Popovici, membru al CC al PCR si dacolatru cu voie de la partid), Institutul de Studii Istorice si Social-Politice de pe langa CC al PCR scotea volume despre fascismul contemporan. Dar exact la acel institut se formase o pepiniera de admiratori ai lui Iosif Constantin Dragan care, luptand, spuneau ei, impotriva cominternismului plasmuiau o ideologie nu mai putin intoleranta decat stalinismul de trista memorie. Un bombastic nationalism instrumentalizat, desfigurat si manipulativ era pus in miscare spre a justifica excesele cele mai naucitoare ale cultului “Conducatorului” care, vorba lui Adrian Paunescu, “stia ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”.
In acelasi timp, ideologia oficiala incorpora subreptice dar consecvent teme, motive, fobii si obsesii ale extremei drepte, se constituia intr-un sincretism sui generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist. Aceste lucruri au fost notate de Monica Lovinescu inca din anii 70. Atacurile furibunde ale gruparii E. Barbu-C. V. Tudor-Artur Silvestri-M. Ungheanu impotriva cartilor Ilenei Vrancea proveneau tocmai din alergia factiunii xenofobe din lumea scriitorilor in raport cu o serie de analize care demonstrau convertirea comunismului in fascism. Mai mult, miza era recuperarea unei linii de gandire din anii interbelici care se opunea in chip egal celor doua totalitarisme.
De fapt, era vorba de conexiuni si afinitati mai vechi intre co
