Anul a început cu o reformă – a educaţiei –, care ar fi fost ideală acum vreo 15 ani. E binevenită şi acum, dar, venind mai târziu, întâmpină dificultăţi mai mari. Nu doar sistemul e pus în faţa reformei, ci şi felul în care ne uităm la el.

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele.

Pentru diriguitorii liceelor era important să găsească o intersecţie consistentă între sistemul lor de educaţie, valorile pe care eu aş vrea să le preţuiască copiii mei şi valorile care se potrivesc tipului lor de personalitate şi de aspiraţii. Asta deosebeşte un liceu german de unul francez, englez sau american. Sunt stiluri de învăţare şi de viaţă diferite care creează parcursuri de viaţă diferite.

Putem spune aşa ceva în mod explicit şi argumentat despre vreun liceu din România? Sintagma pe care o au