Am luat un raspuns al lui Florin Iaru de la comentariile postului precedent. Il reproduc integral, dar il si presar cu propriile comentarii (italice bolduite, sa se vada – doar e blogul meu, haha)
Dragă Costi,
Iartă-mă, dar trebuie să rîd auzind şi citind cum faci tu împărţeala asta stînga/dreapta. Pe bune. Poate e luată dintr-un manual de socialism ştiinţific uitat pe-o etajeră, ţi-o zic pe bune. Stînga/popurul, dreapta/exploatatorii. De mult n-am mai întîlnit la tine atîta superficialitate ideologizantă, numai ca să fii un pic trendi.
Păi de unde ai dedus că fac o împărţeală aşa simplistă? Doar pentru că spun că nu e normal să afirmi că foamea e motorul muncii? Abia asta e desprinsă din Neanderthal. De aia m-a scos din minţi Culcer. (şi nu mă mai face “trendi” – măcar trendi să fiu că oricum n-am avut niciodată de cîştigat din atitudinile astea – că dacă eram băiat cuminte cine ştie ce s-alegea de mine, studiam comunisme prin instituţiile lui Tismăneanu sau, doamne iartă-mă, luptam pentru salvarea nuferilor şi strînsul gunoaielor prin reviste glam).
S-o luăm pe rînd.
1. Să zicem că tu lucrezi la un ziar. Ziarul nu se vinde, cititorii nu-l agreează şi afacerea se închide. Te răscoli împotriva statului şi strigi:” Vreau să muncesc! Unde e dreptul meu la muncă?” Pricepi? Tu îmi ceri ca munca ta ineficientă şi inutilă să fie sprijinită de mine, în numele dreptului la muncă. Nu există aşa ceva. Comunismul a intrat în colaps taman din cauza acestui blestemat “drept idiot la muncă”, prin care produceam oţel de proastă calitate – eram campioni mondiali pe cap de locuitor – dar era incapabil să distribuie spre vînzare suficientă pîine!
Dacă ziarul respectiv nu merge, caut să mă reangajez. Dacă nu reuşesc să mă reangajez, e nasol. Am o parte din vină. Dar dacă tot încerc şi nu reuşesc – sau, ca să dau cazul românesc, muncesc ca nebu