Este tot mai evident că marea alianţă a opoziţiei nu va reuşi să demită guvernul Emil Boc prin moţiune de cenzură, la începutul lunii martie.
Din poziţionările publice ale liderilor UDMR reiese destul de clar că maghiarii nu se vor ralia acestui demers, plin de incertitudini. Am scris în editorialul precedent despre motivele pentru care nu cred că Uniunea va trăda PDL.
O discuţie despre obiectivele pe termen mediu şi lung ale alianţei opoziţiei este, cred, interesantă. Asta, bineînţeles, dacă alianţa se va transforma în realitate. PSD şi PNL-PC au de trecut un hop important în negocieri: paritate la candidaturile în alegerile locale şi parlamentare. După ultima rundă de negocieri, Crin Antonescu le-a spus liberalilor că PSD acceptă paritatea, iar Victor Ponta că trebuie să consulte forurile de conducere ale partidului. Chestiunea este deci în terenul baronilor PSD.
Dincolo de interesele individuale ale liberalilor sau social-democraţilor, alianţa opoziţiei are drept scop strategic bipolarizarea luptei politice. Împărţirea ei în "buni" şi "răi". Nu sunt naiv să cred că în România există politicieni buni sau politicieni răi, dacă mă raportez la interesul public. Ştiu însă că un astfel de "armaghedon politic" este eficient la fiecare rundă de alegeri, dacă reuşeşti să-l credibilizezi în ochii opiniei publice. În 2004 acest lucru s-a întâmplat. Alianţa PNL-PD s-a opus PSD cu succes. Atunci PSD era la putere, conducea ţara cu accente autoritariste, iar opoziţia democratică a strâns rândurile şi a reuşit să învingă.
Astăzi, PSD şi PNL-PC încearcă să repete acest scenariu. Cu mai puţin succes, aş remarca, decât au făcut-o liberalii şi democraţii în perioada 2000- 2004. Nu spun că Traian Băsescu este un lider mai puţin autoritarist decât Adrian Năstase, ci doar că astăzi implicarea instituţiilor statului în lupta politică se fa
