De acum, când chestiunea aderării noastre la Spaţiul Schengen s-a cam clarificat – în sensul că vom aştepta următorul „val”, după „scenariul” NATO – lucrurile pot fi evaluate mai la rece.

Admiterea în spaţiul comun european nu are valoarea şi importanţa practică pe care au avut-o celelalte etape ale integrării. Schengen şi Euro sunt două escale „tehnice”, ca să le spun aşa, iar impactul lor asupra existenţei românilor are grade diferite de complexitate. Libera circulaţie în Europa ne-a fost deja asigurată şi putem călători aproape oriunde doar cu buletinul. Afectate rămân comerţul intercomunitar şi transporturile, care creează dificultăţi celor implicaţi. Cealaltă problemă – cea legată de siguranţa pe care România ar trebui să o confere întregului spaţiu european prin noul său rol de gardian – este mai complicată. Ştim foarte bine – nu trebuia să ne-o spună nici Angela Merkel şi nici Sarkozy – că aici avem probleme. Că corupţia atinge niveluri pe care rareori le dezvăluie demersul anti-corupţie. Că traficul de persoane şi contrabanda n-ar fi posibile fără „cooperarea” instituţiilor abilitate şi că acestea vor avea în noul lor rol cam aceeaşi componenţă şi aceleaşi „rezerve de cadre” calificate. Ştim, de asemenea, foarte bine, că ele sunt doar verigi ale corupţiei ce urcă la nivel înalt pe filieră politică. Şi că atâta timp cât nu se va face curăţenie în aceste „ogrăzi”, geaba vor veghea aparatele de infraroşu şi microunde, dacă vor fi manevrate de persoane rău intenţionate.

Mai ştim însă, chiar cei care au cerut amânarea datei de aderare, că acest gen de probleme nu se rezolvă în 6 luni sau un an. Că e nevoie de timp pentru a se putea realiza inclusiv selecţia naturală a personalului. Aşa încât veto-ul franţuzesc nu reprezintă o soluţie ci doar o amânare a acesteia. Vom fi mai pregătiţi, în toamnă, din acest punct de vedere? Teamă mi-e că nu. Atunci? @N_