Dacă ar fi să-l luăm după cum înjură, românul ar părea un fel de obsedat sexual, un taur comunal gata să facă oricînd, oriunde şi cu oricine o treabă lăsată de Dumnezeu pentru a creşte şi a ne înmulţi, ordinea e inversă. Aşa este, sau numai gura e de el?
În Germania, foarte liberi în gîndire, tinerii, în marea lor majoritate, dar şi maturii din generaţia de mijloc au pronunţate simpatii de stînga, de neînţeles, chiar iritante pentru cineva cu experienţa lagărului comunist. Multă lume trăieşte în Germania, de fapt în tot Occidentul, cu ideea că, în istoria speranţelor, socialismul, mai ales „comunismul nu va putea fi înlocuit“ (Marguerite Duras, citată şi de Radu Cosaşu). Al speranţelor spulberate, aş adăuga eu. Este motivul pentru care, în cercuri de astfel de simpatizanţi, nu mă mai ostenesc să spun că lucrez la Radio Europa Liberă pentru că imediat sînt întrebat cu oarecare neîncredere: „Europa Liberă? Asta nu-i oleacă de propagandă?“.
Cu Anton se schimbă socoteala. El e unul dintre şefii importanţi ai unei firme de asigurări. A opta în Germania. E suficient de încăput (vilă într-un cartier select în München, casă mare la ţară, Mercedes cît un vapor) ca să nu exagereze în elanurile lui socialiste. Pe urmă, Anton are şi umor. El mi-a spus că cea mai mică şi cea mai subţire carte din lume este antologia O sută de ani de umor german! În fine, peste toate, Anton vine din Germania de răsărit, a fugit de acolo cu puţin înainte de ridicarea zidului, avem în comun experienţa lagărului, şi el ştie ce înseamnă o ştire cenzurată, ce înseamnă STASI, cum se numea Securitatea lor. Este motivul pentru care Anton nu m-a întrebat niciodată de ce nu se răzvrătesc românii împotriva lui Ceauşescu. Înţelege neînţelesul.
Într-un singur loc, discuţiile noastre se împotmolesc. El vrea să priceapă care sînt resorturile intime ale acţiunilor lui Nicolae Ceauşescu. De c
