Dacă un observator care nu cunoaşte clasa politică românească soseşte la Bucureşti şi se uită la televizor, găseşte repede un element prin care să distingă curentele politice locale: cravatele liderilor de partid. După alegeri, cravata este, mai mult ca niciodată, simbolul apartenenţei la o formaţiune politică. Astfel, Mircea Geoană sau Titus Corlăţean poartă întotdeauna cravata de un roşu strălucitor a socialismului. Liberalii preferă cravatele galbene sau albastre (culorile PNL). Recent, l-am văzut pe Adrian Cioroianu purtînd o interesantă „cravată-club“, în dungi, galben cu albastru. Îndrăzneaţă alegere, iar rezultatul nu era rău. Democrat-liberalii poartă zilele acestea nişte cravate portocalii, „culoarea revoluţiilor“ din regiune şi a PD-L. În fine, la UDMR, cravata de partid nu putea fi altfel decît verde: închis la Marko Bela, deschis la Laszlo Borbély.
La întîlnirea de vineri cu partidele, Traian Băsescu avea şi el o cravată verde, care îi scotea în evidenţă ochii iscoditori şi căutătura piezişă. O fi făcut-o special pentru a-şi intimida interlocutorii? Interesant e că una dintre cravatele preferate ale prim-ministrului este tot verde, deşi nu o avea la discuţiile de la Cotroceni. La întîlnirea cu PSD, de duminică, Călin Popescu Tăriceanu purta însă o cravată roşie, semn al deschiderii către negocieri. Alţi liberali aleseseră culori „independente politic“, pentru a nu da naştere la interpretări: alb cu negru, maro, gri sau chiar mov (culoarea anului 2008 – ce păcat că nici un partid nu şi-a însuşit-o oficial!)
După culoare, vin nodurile. Politicienii mai vechi fac noduri simple, cei mai tineri poartă cravate late, cu nod dublu, ce maschează aproape gulerul cămăşii. Atenţie însă: nodul gros e un simbol al timidităţii şi al nesiguranţei, potrivit unui specialist italian în cravate. Unii politicieni fac nodul prea sus şi ai impresia că îi deranj
