„Antenele erau în altă parte, nu la Bucureşti. Noi eram secretizaţi, am schimbat trei sedii, din cauza unor defectori. Ultima clădire în care am funcţionat este una dintre cele mai frumoase vile din Primăverii, chiar pe şosea, lângă Sahia Film, unde a locuit ulterior Maurer. Veneam cu maşina cu perdeluţe, intram în garajul subteran şi de acolo direct în clădire. Nu ne vedea nimeni. Postul de radio era foarte important, era principala armă antititoistă. Acolo am fost redactor-şef adjunct timp de patru ani de zile. Postul de radio a funcţionat până în septembrie 1954, când s-a produs împăcarea dintre Hruşciov şi Tito.”
Ce s-a întâmplat însă când Moscova şi Belgradul au restabilit relaţiile, iar Bucureştiul s-a repliat imediat,
l-am întrebat pe interlocutor. „Când Hruşciov şi Tito s-au împăcat, în 1954, noi am suferit foarte mult. Nu puteam să acceptăm asta. Faţă de noi, emigranţii iugoslavi «revoluţionari», statul român a avut un comportament extraordinar. Când Tito a vrut să vină aici în iunie 1956, a cerut ca noi, emigranţii, să fim extrădaţi, să fim predaţi. Asta a fost prima lui condiţie. Şi Dej nu a acceptat acest lucru. Cum să-i extrădezi pe cei cu care ai luptat împreună? Apoi Tito a spus că se mulţumeşte cu arestarea noastră. Ceea ce s-a hotărât, ca să nu cumva să atentăm la viaţa lui. La Secţia Internaţională a CC era Ghizela Vass, bunica lui Bogdan Olteanu, pe care o cunosc foarte bine.
Ca să vadă poziţia noastră, G. Vass şi Constantin Lăzărescu ne-au chemat la şedinţă, pe mine şi pe încă un coleg, consideraţi vârfurile emigraţiei sârbe. Şi atunci s-a iscat o discuţie. «Ce să facem?», ne-au întrebat ei pe noi. «Noi nu vrem să vă arestăm», au mai spus. Atunci eu am propus să ne trimită în concediu de odihnă. Noi lucram în diferite instituţii. G. Vass s-a dus la Dej, care a acceptat imediat propunerea noastră. Şi ne-am du
