Una dintre bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de 40 de bani. Cînd economiseam mai cu spor, puteam aspira la o „Eugenia“, care costa 75 de bani. Dar şi atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă 5 bani ca să-mi iau două pahare cu bragă. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioasă, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămînea pe fundul paharului. Dar dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă...
Încet-încet, braga a dispărut. A fost înlocuită de cîteva lamentabile artefacte, de la tropicalul „Cico“ la indescifrabilele „Frucade“, „Rocola“ sau „Quick“. Cunoscătorii ştiau însă că mai există în ţară două sau trei bragagerii, ultimele redute ale lejerului nostru Orient: una a mai funcţionat, un timp, la Tulcea, alta – în faimoasa simigerie din Piaţa Ovidiu de la Constanţa, şi alta, cea mai eroică, supravieţuind miraculos pînă prin 1990-1991, la Buşteni: bragageria doamnei Bairamovici (care vindea de asemenea alviţă şi îngheţată la cornet).
După Revoluţie, am sperat ca braga să reapară. La urma urmei, ea valorifica o materie primă nepretenţioasă şi o „manoperă“ simplisimă. În plus, era, ca să zicem aşa, o băutură „tradiţională“. Ieftin şi autohton! Ce poate fi mai rentabil? Ei bine, braga n-a reapărut. Acum cîteva zile am trecut prin Buşteni în căutarea doamnei Bairamovici. Am găsit, în spaţiul bragageriei, un chioşc „modernizat“ cu cea mai banală ofertă „de tranziţie“: ţigări, băuturi, bomboane. Iar în locul doamnei Bairamovici, un tînăr care mi-a explicat că s-a renunţat la bragă pentru că nu se mai poate procura materia primă necesară. Iată, într-adevăr, un seri
