Criza care ameninţă UE nu îşi are sursa în conflictul intereselor economice ale membrilor sau în lipsa soluţiilor economice europene la criza globală ci în criza democraţiei naţionale. Elita politică a Germaniei înţelege că moneda comună europeană nu poate fi puternică decât dacă se sprijină pe o economie europeană solidă în ansamblul său; că soliditatea unei economii nu stă în simbolismul echilibrelor macro-economice ci în eficienţa economiei reale; că, mai ales, securitatea durabilă a naţiunii germane impune sacrificarea temporară a confortului opulenţei sale spre a permite dezvoltarea organică a statelor membre rămase în urmă (în special cele din Europa centrală recent intrate în UE).

Problema este că procesele socio-economice ale lumii globalizate sunt prea complicate spre a fi gestionate prin mecanismele democraţiei reprezentative bazate pe egalitatea votului; că democraţia naţională nu poate preveni reflexul electoratului de a căuta ieşirea din crizele existenţiale prin egoism (naţional) iar nu prin solidaritate (transnaţională); că elita a pierdut încrederea masei, indispensbilă funcţionării ordinii democratice, şi pe atare fond, democraţia a ajuns să promoveze tehnocraţi în locul liderilor vizionari care să inspire şi să ghideze strategic schimbarea iar nu doar să administreze şi să conserve. Astfel bolile democraţiei frânează tranziţia de la naţional la transnaţional.

Guvernul german (ca şi cel francez, britanic, suedez sau olandez) ezită să-I sprijine pe membrii UE în nevoie întrucât se teme că guvernele acestora nu sunt capabile să gestioneze cum se cuvine fondurile europene. În plus, dacă sprijinul ar veni prea repede el ar încuraja iresponsabilitatea şi corupţia.

Întârzierea deciziei ar fi, deci, pedagogică. Este adevăr în atari teze (deşi să nu uităm că primele încălcări ale Pactului de stabilitate au fost comise chiar de G