Am două texte tulburătoare. Ar fi minunat dacă ar ajunge la cât mai mulţi adulţi. Sunt rugăminţile copiilor către părinţi.

„Mânuţele mele sunt încă mici, de aceea nu te aştepta la perfecţiune când fac patul, când pictez sau când arunc mingea. Bucură-te că m-am chinuit să mă leg singur la pantofior, chiar dacă n-a ieşit decât un nod. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Şi nu mă limita inutil.

Nu te enerva când întreb prea mult, câteodată acelaşi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu. Fă-ţi, te rog, timp şi pentru mine, explicându-mi ce ştii despre lumea aceasta.

Nu mă compara mereu cu fraţii mei, cu colegii sau cu oricine altcineva. Niciodată nu voi fi la fel ca alţii. Sigur am şi eu ceva special, fă-ţi doar puţin timp şi vei vedea şi părţile mele bune.

Nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria şi să mă bucur de ea. Lasă-mă să mă joc!

Fii înţelegător cu greşelile şi stângăciile mele. Poţi să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană! Nu mă face să mă simt vinovat pentru că nu sunt aşa cum ai visat.

Nu ţipa la mine. Aud şi înţeleg foarte bine, chiar dacă uneori nu vreau. Putem discuta civilizat tot ceea ce dorim să ne spunem. Nu folosi forţa cu mine - o să cred că doar forţa contează. Nu mă cicăli permanent - s-ar putea să nu-ţi mai dau atenţie.

Sunt copilul tău şi tu eşti părintele meu. Acceptă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt".

Cred că ar trebui să ne aruncăm ochii pe ele în fiecare dimineaţă. Una singură dacă am citi zilnic, am fi de o mie de ori mai câştigaţi decât suntem de pe urma sfaturilor tip „Să fii bun şi iubitor" pe care le primim pe mail şi le trimitem mai departe cu promisiunea că o să ni se întâmple ceva minunat.

Ceva minunat ar fi să devenim un pic mai puţin grăbiţi, nervoşi, pretenţioşi şi violenţi faţă de copiii noştri. Şi mai puţini obsedaţi de