Nu doar România, ci şi Germania se confruntă cu tulburări legate de reforma educaţiei. Şi acolo, programul promis e încă foarte departe de a se îndeplini. Însă chiar şi agitaţia din jurul ideii centrale care l-a generat – Bildungsrepublik – e productivă. Premisa de la care porneşte programul de reformă propus de cancelarul Angela Merkel nu e, în esenţă, diferită de motivaţiile reformei româneşti: eficienţa economică a instituţiilor de învăţămînt. Numai că ţintele şi resorturile celor două programe – ca să nu menţionăm contextele – sînt diferite.

În principiu, a constrînge la eficienţă sistemul de învăţămînt nu e o greşeală. Banii contribuabililor trebuie să-şi găsească o utilitate, iar performanţa trebuie măsurată după nişte criterii clare şi valabile. Mai ales în Germania, unde şansele pentru o viaţă îmbelşugată sînt determinate masiv de calificarea dobîndită, exigenţa statului de a avea un sistem de educaţie eficient este normală. Şi numai patosul, explicabil din punct de vedere istoric, pe care îl pun germanii cînd pronunţă cuvîntul „educaţie“, îi face să disocieze politicile educaţionale de politicile sociale. Exact acesta a fost şi primul impediment al programului socialistei Merkel atunci cînd a propus o reformă a educaţiei articulată pe scheletul politicilor de sănătate: investim în prevenire, ca să scădem eventualele costuri de terapie. Abandonul şcolar trebuie combătut prin asistenţă şcolară acordată tinerilor cu probleme (pentru că, cel mai adesea, fenomenul survine în contextul pauperităţii, al unor familii de imigranţi, al excluziunii sociale); ridicarea nivelului mediu al absolvenţilor se poate promova prin ameliorarea programelor şi deschiderea unor posturi de experţi în pedagogie; îmbunătăţirea cunoştinţelor tehnice trebuie susţinută prin subvenţionarea unor experimente/materiale didactice adecvate; încurajarea învăţămîntului superior se poa