Stranie coinicidență: aseară am revăzut capodopera lui Wolfgang Becker, ”Good Bye Lenin”, iar dimineață am citit despre modul în care primul român ajuns în spațiu, Dumitru Prunariu, a rămas fără 70% din pensie.

Ce legătură are filmul lui Becker cu Dumitru Prunariu? Ei bine, Sigmund Jahn, primul cosmonaut din RDG, este modelul lui Alex Kerner (personajul principal al peliculei). Zborul lui în spațiu îl inspiră și îl face să viseze că, într-o bună zi, va ajunge și el să călătorească printre stele. După căderea Zidului Berlinului, Alex își întâlnește eroul. Dar nu într-o stație de zbor spațial, ci pe stradă, Sigmund Jahn câștigându-și existența ca taximetrist. E una dintre cele mai puternice metafore din lumea filmului legate de pierderea visurilor, a modelelor, într-o societate care vizează doar consumul, incapabilă să susțină și să recompenseze performanța.

Dincolo de orice explicații și motivații politice, Dumitru Prunariu nu a fost (și nu este) doar un erou, ci, la fel ca Sigmund Jahn, un model. Un român care i-a făcut pe alți mulți români să viseze. Să încerce să-și depășească limitele. Să facă performanță în domeniile lor. Umilirea publică a puținelor modele reale pe care le avem nu are cum să facă bine societății. De ce și-ar mai dori în ziua de azi un copil român să ajungă astronaut (cosmonaut, cum li se spunea înainte de 89)? Pentru a ajunge ca la pensie să fie umilit de statul pe care l-a reprezentat?

Cum s-a ajuns la această situație? Dumitru Prunariu susține că de vină e hârțogăria și birocrația, el neputând face dovada (cu acte) tocmai a perioadei în care s-a pregătit pentru zbor și a celei în care s-a aflat în spațiu. Din păcate, însă, birocrația nu este cauza, ci doar un (alt) efect al politicii falimentare a statului român, care a reușit să califice recompensa acordată lui Dumitru Prunariu la capitolul ”pensie nesimțită”. Implicit, să