- în traducere liberă -
Dacă tot şi-au luat obiceiul de a se boteza cu numele unor personalităţi, persoane sau personaje ilustre (uneori, doar pe plan local), teatrele şi trupele ar face bine să-şi onoreze „patronii“, măcar la date „rotunde“, prin evenimente care, mai mult sau mai puţin festiv, să-l poată situa pe respectivul patron în conştiinţa publică – şi mai ales în conştiinţa publicului –, dînd sens, totodată, acestui apetit onomastic dezlănţuit imediat după 1990; ca reacţie, fără îndoială, la îndelungatele decenii cînd un singur nume avea voie să răsune în cetate, să figureze în inscripţii cu amplasament obştesc, să pătrundă în conştiinţe. Foarte puţine dintre aceste frontispicii „personalizate“ au ocupat însă cu adevărat locul pe care contau să-l obţină, şi majoritatea scenelor sînt cunoscute atît lumii largi a mergătorilor la teatru, cît şi lumii îngust(at)e a membrilor breslei, nu prin denumirea lor brevetată, ci, simplu, prin situarea lor geografică. (Aş paria, de pildă, că aproape oricine ştie despre ce este vorba cînd aude de Teatrul Dramatic din Galaţi, dar că aproape nimeni nu are idee cine a fost „naşa“ Fani Tardini.) Şi exemple sînt cu duiumul. După cum există şi situaţia cînd un teatru se legitimează printre cunoscători prin numele conducătorului său – situaţie extrem de rară, căci extrem de rari sînt conducătorii ale căror performanţe artistice şi, eventual, manageriale pot inversa astfel polii faimei. Totuşi, astăzi, „la Tompa“ nu înseamnă pentru nimeni din mediul scenei Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, Compania „Tompa Miklós“ (de limbă maghiară), ci Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde este director Tompa Gábor, fiul celui de dinainte. Nu numai cărţile au destinul lor.
Spre a conjura, probabil, acest destin, mai-sus pomenitul ansamblu a folosit prilejul împlinirii unui secol de la naşterea lui Tompa-senior (dispărut în 1
